Consiliul Superior al Magistraturii

Idei centrale:

Membrii CSM trebuie să fie activi permanent.

CSM exercită atribuții neconstituționale sau pronunță hotărâri contrare legii.

Magistrații nu se simt protejați împotriva presiunii.

Populația nu se simte protejată de eventualele abuzuri ale magistraților.

1. CSM – autoritate sau putere?

Consiliul Superior al Magistraturii (aici CSM), regândit fundamental prin revizuirea Constituției din 2003, formează, împreună cu instanțele și Ministerul Public, autoritățile judiciare, așa cum le numește Constituția României în Capitolul VI, Titlul III.

Practica jumătăților de măsură, a confuziilor în ceea ce privește definirea unei justiții adevărate (specifică tuturor factorilor de decizie executivi sau legislativi care au pierit pe scena politică românească din 1990 până astăzi) caracterizează designul constituțional actual al CSM.

Inconsecvența logică, în primul rând, a organizării actualului CSM constă în faptul că acesta include în componența sa atât judecători, cât și procurori.

Atribuția esențială a CSM este aceea de garant al independenței justiției, concept care este definit de Constituția României la art. 126 alin.1 („Justiția se face de Înalta Curte de Casație și Justiție și de celelalte instanțe stabilite de lege”). Cu toate acestea, Ministerul Public nu intră în această expresie. Concluziile unei astfel de aberații juridice sunt evidente:

Pe de o parte, CSM ar garanta doar independența Înaltei Curți de Casație și Justiție (aici ÎCCJ) și a instanțelor și deci, nefiind investită constituțional cu garantarea independenței sau stabilității (din nou concepte folosite în mod ambiguu de către constituent) procurori, nu poate – exercita atributiile sale in privinta acestora.

Pe de altă parte, în urma acestui raționament, faptul că CSM este alcătuit din judecători, dar și din procurori, face ca Plenul CSM (format din judecători, dar și procurori) să ia decizii discutabile cu privire la cariera judecătorilor (propune să Președintele României privind numirea și eliberarea din funcție a judecătorilor, promovarea judecătorilor [1] ), privind evaluarea, pregătirea și examenele judecătorilor (organizează și validează concursuri pentru numirea judecătorilor, dispune organizarea concursurilor de către judecători, numește comisii pentru evaluarea activității judecătorilor [2]), precum și în ceea ce privește organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești (convoacă adunările generale ale judecătorilor, aprobă măsurile de completare sau reducere a posturilor pentru instanțe [3] ). Or, prin prevederea unor astfel de atribuții în sarcina CSM, are loc o imixtiune inadmisibilă în treburile justiției, deoarece în acest fel reprezentanții Ministerului Public iau decizii esențiale în ceea ce privește justiția.

După cum am menționat, acest păcat este unul original „adamic”. O revizuire a Constituției României va trebui să rezolve aceste ambiguități, fiind necesară o clarificare a noțiunii de „putere constituită în stat”, în sensul că justiția nu poate include elemente care, prin funcționare și organizare, au tipicitatea altuia. putere. ne referim, desigur, la Ministerul Public).

În același mod, CSM nu poate face parte din justiție, din simplul motiv menționat mai sus că nu face dreptate. Acesta garantează doar funcționarea sa independentă.

Această a doua confuzie este aparent menținută chiar de CSM. De altfel, CSM confiscă independența instanțelor judecătorești și judecătorilor prin organizarea și funcționarea, prin atribuțiile pe care le atribuie sau care i-au fost atribuite. De exemplu, CSM a centralizat deciziile luate cu privire la organizarea si functionarea instantelor judecatoresti, desi aceste atributii ar trebui sa revina instantelor judecatoresti si numai in masura in care nu reusesc sa rezolve probleme specifice, abia atunci, sa indeplineasca rolul de garant, CSM. ar trebui să intervină. Însă, evidenta centralizare excesivă a deciziilor privind organizarea și funcționarea instanțelor de judecată creează o relație clară de subordonare între instanțe și CSM., prima, prin conducătorii săi, fiind nevoită să recurgă la mijloace inadecvate de independență reală pentru a obține favorabil. deciziile CSM. Cu atât mai aberant este că, după cum am arătat, conducătorii acestor instanțe, pe același mecanism de supunere, sunt nevoiți să apeleze la procurori, adică la reprezentanții unei instituții care nu face parte din justiție.

În al doilea rând, membrii CSM creează ei înșiși această confuzie, tot în mod deliberat. În acuzațiile fostului președinte CSM, atacurile asupra acestuia au fost descrise drept atacuri la adresa justiției, într-un joc de imagine aberant [4] . Pentru SoJust, este clar că CSM nu poate deveni un reprezentant al justiției, întrucât în ​​structura sa figurează ministrul Justiției, procurori și reprezentanți ai societății civile.

Dincolo de aceste dificultăți constituționale și juridice confuze, componența complexă a CSM relevă că acesta ar trebui să funcționeze în realitate nu doar pentru justiție, ci și pentru populație: CSM ar trebui să fie interfața dintre cetățeni-magistrați-autorități publice: primul să-i protejeze de abuzurile magistraților și să-i protejeze pe aceștia din urmă de presiunile puterilor politice și sociale. Din monitorizarea SoJust asupra activității CSM se desprinde concluzia (trista) că CSM încă nu își îndeplinește scopul și rolul constituțional în garantarea independenței justiției.

Mai jos, SoJust dezvăluie constatările monitorizării activității CSM: